1. Problema existenţei neamurilor
 Lumea creştină nu a cunoscut până în prezent o viziune unitară asupra raporturilor dintre Biserică, naţiune şi stat. Fără a greşi prea mult, se poate afirma că există practic tot atâtea puncte de vedere asupra problemei câte naţiuni sunt, fiecare cu propria sa structură spirituală şi etnică. Ca atare, textul de faţă nu poate să-şi propună tratarea acestei teme în toată amploarea ei. El se va rezuma la prezentarea punctului de vedere expus de cei mai reprezentativi gânditori români de orientare creştină din epoca interbelică: Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu.
S-ar putea obiecta că este un punct de vedere particular sau chiar "provinicial". Şi totuşi, componentele acestui specific românesc permit dezvoltarea unei concepţii caracterizată deopotrivă de rigoare teologică şi profunzime filosofică, cu posibilă deschidere universală. Ceea ce interesează în ultimă instanţă la orice teorie este conţinutul ei etern de adevăr şi adecvarea ei la realitate, iar nu dacă este momentan "la modă" sau nu. Adevărurile rămân mereu actuale, indiferent de concepţia care domină într-un anumit moment istoric, în vreme ce minciunile filosofice, cum ar fi bunăoară marxismul, sfârşesc prin a eşua în faţa realităţii.
În ceea ce priveşte noţiunile de Biserică (biserici) şi stat, lucrurile sunt relativ limpezi. În ultimă instanţă, în cazul oricărui individ se poate da un răspuns inechivoc în privinţa cetăţeniei sale sau în privinţa apartenenţei sale la o confesiune anume. Problema naţiunii a ridicat însă în permanenţă dificultăţi, fiind practic imposibil de a se obţine o teorie satisfăcătoare bazată exclusiv pe argumente sociologice, etno-psihologice sau lingvistice. Şi totuşi, diversitatea naţională este pentru toată lumea o evidenţă. O consecinţă a acestui fapt este chiar multitudinea de perspective asupra raporturilor dintre biserici, naţiuni şi state. Ernest Bernea scria următorul lucru despre diferitele aspecte ale realităţii, în special despre cele ce trec dincolo de sfera pur materială: "Un lucru este însă real atunci când există, indiferent dacă se lasă prins sau nu de o formulă a cunoaşterii, este real nu numai atunci când poate fi observat sau demonstrat, ci şi atunci când el se impune ca prezenţă, chiar dacă mintea noastră nu-l poate cuprinde sau exprima în forme logice, nu-l poate exprima şi proba discursiv. Real înseamnă ceva care este pur şi simplu, ceva care are un caracter ontologic şi vine ca o prezenţă activă în viaţa noastră; în acest fel o realitate poate fi dincolo de simţuri şi chiar dincolo de explicarea raţională."
Întrebarea fundamentală care se pune e prin urmare aceea dacă naţiunea aparţine doar domeniului contingent, sau dacă realitatea ei se ridică deasupra lumii sensibile. Ar fi de amintit aici mai întâi concepţiile anti-esenţialiste specifice mai degrabă Occidentului, dar preluate recent şi la noi. După acestea, naţiunea ar fi o comunitate de indivizi uniţi prin interes sau prin adeziunea voluntară la un anumit set de valori, aducându-se o serie de argumente împotriva unei veritabile esenţe a etnicului. Atâta doar că această posibilă esenţă este privită ca fiind definibilă exclusiv prin noţiuni de ordin etno-psihologic. Faptul că o anumită problemă este insolubilă într-un anumit plan al realităţii nu implică însă că nu există un alt cadru, adecvat organic problemei în cauză, în care rezolvarea se impune în mod natural. Argumentele aduse pentru contingenţa calităţii etnice (care în unele cazuri se poate chiar schimba în urma unui proces de deznaţionalizare) se pot aplica mutatis mutandis şi pentru a dovedi ... inexistenţa Bisericii în eternitate sau sub formă de comunitate mistică. Aceasta mai ales datorită faptului că apartenenţa confesională se poate schimba printr-un simplu act de voinţă din partea individului, act ce are loc în practică mult mai frecvent decât o eventuală schimbare a calităţii etnice. Obiecţia după care cele două entităţi nu se pot compara, naţiunea aparţinând planului natural iar Biserica înfiinţată pe temelie apostolică celui supranatural este, după cum se va vedea, specifică teologiei catolice, dar absolut străină celei ortodoxe, care nu face asemenea distincţii între "natural" şi "supranatural", ci mai degrabă între "creat" şi increat".
Se pot aduce o serie de citate din Sfânta Scriptură referitoare la "neamuri" care demonstrează:
-preexistenţa eternă a neamurilor: "Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ." (Efeseni, 3,14-15)
-misiunea istorică a neamurilor şi asocierea lor cu o bucată de pământ, cu un teritoriu în care au a-şi împlini rostul lor firesc: "Când Cel Preaînalt a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu." (Deuteronom, 32,8)
-prezenţa neamurilor sub formă de colectivitate la judecata de apoi, în veacul viitor, când fiecare individ va fi judecat în cadrul neamului său: "Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe Tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre." (Matei, 25,31-32)
Concepţia asupra naţiunii conformă cu teologia ortodoxă ajunge la o formulă firească de echilibru. Este depăşită astfel dihotomia dintre universalism şi nominalism care se răsfrânge în toate teoriile occidentale asupra naţiunilor, teorii care adoptă una sau alta din cele două poziţii aparent divergente. Această observaţie o face şi Mircea Vulcănescu în scrierea "Dimensiunea românească a existenţei": "termenul "firesc" conotează pe româneşte pe "natural", dar nu pe "esenţial", însemnând ceea ce se întâmplă de la sine, fără intervenţie străină, şi nu aceea fără de care un lucru nu poate fi. (...) Controversele nenumărate ale filosofiei apusene, izvorâte din pretenţia de a face din fire un sens de esenţă abstractă a lucrurilor, principiul în fapt al lucrurilor individuale, nu se pune mentalităţii româneşti".
Din perspectiva răsăriteană neamurile, ca şi orice alte entităţi aduse în existenţă ca urmare a unui act de voinţă din partea lui Dumnezeu, corespund unui "proiect divin" sau unui "model-forţă", după cum se exprimă Dumitru Stăniloae.
Nu trebuie confundată însă această esenţă ce caracterizează "datul firii" cu artificialitatea unor concepte forjate de raţiunea umană, concepte care nu posedă acel liant menit să le transforme într-o structură organică. Un exemplu tipic de acest gen este noţiunea marxistă de "clasă muncitoare" care, ca entitate colectivă, nu este altceva decât flatus vocis, adică pură ficţiune, fără acoperire ontologică. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi în cazul conceptului unei aşa-zise "identităţi europene", aflat actualmente în mare vogă. La categoria "universaliilor" nu pot fi raportate aşadar decât manifestările temporale ale unor "proiecte divine".
 Aici se impune o subliniere. În cazul regnului necuvântătoarelor, scopul existenţei acestora nu este altceva decât "reproducerea speciei", adică perpetuarea nealterată a caracteristicilor "modelului-forţă". Spre deosebire de acest caz, "esenţa" unei naţiuni nu determină în mod fatalist destinul istoric al acesteia, care este de fapt rod al liberului arbitru, la fel ca şi în cazul indivizilor. Căderea umanităţii în istorie implică un dinamism, o interacţiune a propriei voinţe şi a impulsurilor fiecărei naţiuni cu "modelul-forţă" la care aceasta se raportează. Misiunea istorică a naţiunilor nu poate fi alta decât aceea de a-şi valorifica cât mai deplin potenţialităţile cu care le-a înzestrat Dumnezeu, tot astfel cum fiinţele umane, luate individual, trebuie să tindă către realizarea chipului divin imprimat în fiecare suflet de om. Şi naţiunile şi indivizii sunt liberi să-şi împlinească sau să-şi rateze această menire, putând atinge culmi nebănuite de spiritualitate sau putându-se degrada în mocirla promiscuităţii morale. Vasile Băncilă evidenţia în eseul său "Ideea de destin" tocmai această influenţă a factorului libertăţii asupra conceptului de "menire" sau "destin", care nu poate fi privit exclusiv ca o fatalitate ce plămădeşte în mod inexorabil fiinţa indivizilor sau a popoarelor: "La oamenii în adevăr excepţionali şi la popoarele mari se poate vorbi de o misiune, care e destinul în forma lui cea mai înaltă. Această misiune e lupta sau creaţia în mediul determinismului natural, dar şi în sensul unui fel de delegaţii adânci si tainice, având, pe deasupra şi până la un oarecare punct, privilegiul unei libertăţi proprii şi esenţiale".
În încheierea acestei introduceri s-ar putea pune întrebarea: cum "ştie" o naţiune care este "menirea sa istorică" şi care sunt acele potenţialităţi pe care are a şi-le valorifica? În realitate, răspunsul precede întrebarea. Atunci când o colectivitate umană intuieşte acest răspuns şi purcede la realizarea sa, ea irumpe în istorie sub forma unei naţiuni coagulându-i în sânul său (fie chiar şi pe baze instinctive, la început) pe toţi aceia care se identifică cu acest proiect ce transcende vremurile. Iar atunci când o naţiune nu-şi mai regăseşte rostul istoric, cultural sau spiritual, iar energia colectivă care a caracterizat-o cândva se anemiază, dispariţia ei nu e decât o chestiune de generaţii. Tot ce va rămâne se reduce la vestigii lingvistice şi la relicve fără viaţă ale unor epoci de creaţie înfloritoare.
Bogdan Munteanu
|
Articole 
Pastila de intelepciune
Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii. De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.
Ernest Bernea
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s'a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
Ernest Bernea
Fapta poate fi inteleasa in doua feluri. Pe de o parte, intr-un sens material, asa cum apare in viata mecanica actuala, cand omul lucreaza ca o masina: materie din materie, elemente, functiuni, scopuri materiale. Pe de alta parte, fapta poate fi privita in sensul ei spiritual, ca o functiune a ordinii superioare, a destinului nostru de oameni. In acest fel, a faptui inseamna a fi activ interior, a rodi pe calea credintei si dragostei, inseamna creatie.
Ernest Bernea
Sensul incercarilor vietii este innoirea; ele ciocanesc neghina de pe ele, ciocanesc rugina de pe suflet. Incercarile grele ce se abat asupra-ne, ne descopera pe noi insine, cei uitati noua. Asa patrunzi inauntru, in inima ta si a lumii acesteia, in realitatea ascunsa a Dumnezeului viu.
Ernest Bernea
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul. Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.
Ernest Bernea
Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s'a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s'a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s'a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s'au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.
Ernest Bernea