| A fi român |
|
| Scris de Claudiu Târziu | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Joi, 30 Octombrie 2008 00:06 | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
Nu începi bine să argumentezi de ce militezi pentru apărarea şi afirmarea identităţii naţionale, că se şi repede cu imprecaţii: extremist, izolaţionist, fundamentalist, şovin. Într-o discuţie despre românism, nişte amici jurnalişti m-au întrebat abrupt: "Ce motiv ai să fii mândru că eşti român?". Fără să aştepte răspunsul, preopinenţii mei au şi aruncat o serie de "argumente" în sprijinul dezamăgirii lor: n-avem o istorie glorioasă; ne-am trădat aliaţii; am fost tot timpul dominaţi; nu avem nici un merit în ce ni s-a întâmplat bun; neamul nostru nu se distinge prin nici o calitate specială, românii de astăzi sunt decăzuţi din punct de vedere moral, intelectual, social...
Intenţia străvezie a acestei atitudini este de a surpa fundamentele unui sentiment profund care este naţionalismul.
Cei care sunt potrivnici naţionalismului o fac fie dintr-o eronată înţelegere a conceptului, fie din pricina unor temeri inoculate în mentalul colectiv prin educaţie şi cultură, fie din interes. E superfluu să adaug că anti-naţionaliştii de conjunctură, ca şi cei din convingere, nu vor accepta adevărul frust: că naţionalismul este la fel de firesc ca şi apartenenţa la o naţiune; că naţionalismul izvorăşte din însăşi apartenenţa la o naţiune.
Revenind, episodul cu prietenii mei ziarişti este simptomatic pentru un fenomen care se derulează azi: erodarea sentimentului naţional.
Întrezăresc rădăcina de extracţie păgână a întrebării puse de preopinenţii mei. Pentru că mândria este un păcat capital. De ce să fiu mândru...? Eu nu sunt mândru. Sunt fericit că sunt român. Îmi iubesc neamul. Despre neamul meu cred că este cel mai grozav dintre toate. În plus, nu-mi pot nega neamul fără a mă nega pe mine - infima parte a lui.
Ce-mi motivează dragostea de neam? Dragostea e simţire, nu porneşte dintr-o fermă judecată a însuşirilor sau defectelor neamului. Totuşi, bucuria de a fi român se naşte din conştientizarea valorilor perene ale neamului, precumpănitoare asupra eventualelor neîmpliniri.
Nu s-ar mai face discuţii de genul celor pe marginea "mândriei" de a fi român, dacă am pricepe însemnătatea calităţii de român. Nu-i destul sa aparţii prin naştere etniei. Fără să simţi şi să gândeşti româneşte, ori, mai grav, blamându-ţi şi trădându-ţi neamul, nu eşti român. Contează sângele din care ai fost plămădit, dar nu e suficient. La fel cum nu eşti creştin doar pentru că ai fost botezat întru Hristos, dacă nu trăieşti creştineşte şi nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine în Biserică. Eşti apostat.
Naţionalitatea este titlul nostru nobiliar, iar apărarea ei este o problema de onoare. Aurel C. Popovici relevă că "Naţionalitatea unui popor(...) e conştiinţa sa că e naţiune, o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi , de fiinţe, de animale sociale. (...) Naţionalitatea unui popor e legea lui străbună şi limba lui deosebită; e comoara lui proprie de literatură şi istorie, de credinţe şi moravuri; de datine, tradiţii, de obiceiuri; e arsenalul său moral de virtuţi şi gânduri, de fapte şi idealuri din trecut, pentru prezent şi viitor, pe o brazdă seculară de pământ; pentru viaţa lui ce este şi mai ales ce va să vie în continua luptă contra tuturor celor ce caută să i-o şteargă, conştient sau inconştient, şi să-l îngroape de viu în marele - demos - al pământului, în civilizaţia fără nici un ideal a demagogiei cosmopolite" ("Naţionalism sau democraţie", Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 371-372).
În clipa când tu, român după sânge, eşti nemulţumit de originea ta etnică, ba chiar ruşinat, îţi negi practic naţionalitatea. Rămâi un număr în statistica lumii, o cifră lipsită de conţinut şi de însemnătate.
Dacă la poporul român de azi sunt aspecte care mă îngrijorează sau mă deziluzionează, neamul românesc nu mă dezamăgeşte şi nu mă nelinişteşte. Sunt convins că va veni vremea să strălucească în toată măreţia sa.
La mirarea unora în faţa "idealismului" meu nu am decât un răspuns: neamurile nu supravieţuiesc şi nu săvârşesc fapte memorabile prin mulţimile oarbe şi laşe, ci prin vârfurile lor de diamant - personalităţi care brăzdează istoria uneori până la sânge. Prin elitele lor. Elită care se va hrăni din veacurile de experienţe - tragice sau sublime - ale neamului, elita de mâine sau de poimâine va aşeza neamul românesc pe locul ce i se cuvine. Neamul românesc a mai cunoscut momente de glorie în istoria sa tot prin influenţa elitelor.
Dacă ar fi să ne referim doar la domnia voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, la prima unire a românilor sub Mihai Viteazul, la unirea din 1859 sub sceptrul lui Cuza Vodă, la obţinerea independenţei , la Marea Unire din 1918, la jertfelnica rezistenţă anticomunistă din munţi şi temniţe ar fi îndeajuns.
Sigur, mi s-ar putea reproşa că viziunea mea luminoasă despre trecutul neamului - care promite un viitor pe măsură, în pofida prezentului tulbure - se întemeiază pe mituri. Altminteri, poate că "mândria" mea de român ar fi serios ştirbită.
Accept că istoria fiecărui neam este ţesută pe un suport de legende. Şi ce e rău în asta? În afară de realitatea că pentru evenimentele care marchează definitoriu istoria noastră naţională sunt dovezi irefutabile, cui ar folosi atât de invocata, în ultimul timp, demitizare? Este un sofism ideea că demitizarea are rolul de a ne face o părere mai aproape de ceea ce însemnăm într-adevăr noi, românii, ca naţiune. Nu vom face decât să spulberăm şi bruma de încredere pe care unii dintre noi o au în valoarea intrinsecă a neamului nostru.
Vom cădea victime mentalităţii de învinşi, care şi aşa muşcă întruna din noi. De aici mai este un pas până la deznădejde - un alt păcat, de asta data împotriva Sfântului Duh.
Aici se ajunge atunci când conştiinţa de neam este percepută prin lentilele diformatoare şi deconcertante aşezate de manipulatori dibaci peste ochii minţilor şi ai sufletelor noastre.
Procesul de spălare a creierelor şi de pervertire a sufletelor, care are ca etape deformarea conştiinţei de neam şi îndepărtarea sufletească a indivizilor de neam (pierderea dragostei), va duce la eliminarea identităţii naţionale, care incumbă un patrimoniu moral-spiritual-cultural. Cine sau ce să mai oprească atunci turnarea noastră în forme străine - procustiene -, pentru a fi mai uşor de manevrat pe coordonatele zeului ban, singurul în stare să ne satisfacă toate poftele trupeşti ce vor fi considerate primordiale?
Astăzi, identitatea naţională este palpabilă mai cu seamă pe latura spirituală. În sufletul românesc sunt pregnante semnele spiritualităţii ortodoxe. Este o constatare peremptorie, care singură deschide porţile dragostei de neam. Spiritualitatea creştină este elementul coagulant al identităţii noastre româneşti. Totodată, ea conţine anticorpii contra factorilor dizolvanţi care acţionează continuu asupra identităţii naţionale.
Însă, fără a explora profunzimile spiritualităţii creştine şi fără a-i urma prescripţiile de viaţă, riscăm să nu ştim sau să nu vrem să ne protejăm identitatea naţională.
Din volumul Romfest2000, al Congresului Romanilor de Pretutindeni
Powered by !JoomlaComment 3.26
3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultima actualizare ( Joi, 30 Octombrie 2008 00:28 ) | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
No users online
Pastila de intelepciune
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s'a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
Ernest Bernea
Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii. De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.
Ernest Bernea
Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s'a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s'a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s'a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s'au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.
Ernest Bernea
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul. Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.
Ernest Bernea
Sensul incercarilor vietii este innoirea; ele ciocanesc neghina de pe ele, ciocanesc rugina de pe suflet. Incercarile grele ce se abat asupra-ne, ne descopera pe noi insine, cei uitati noua. Asa patrunzi inauntru, in inima ta si a lumii acesteia, in realitatea ascunsa a Dumnezeului viu.
Ernest Bernea
Fapta poate fi inteleasa in doua feluri. Pe de o parte, intr-un sens material, asa cum apare in viata mecanica actuala, cand omul lucreaza ca o masina: materie din materie, elemente, functiuni, scopuri materiale. Pe de alta parte, fapta poate fi privita in sensul ei spiritual, ca o functiune a ordinii superioare, a destinului nostru de oameni. In acest fel, a faptui inseamna a fi activ interior, a rodi pe calea credintei si dragostei, inseamna creatie.
Ernest Bernea